Asa se vedea iesirea din pestera, de undeva de sus, din Sala Minunilor. Cateva cuvinte despre Sala Minunilor luate de aici:
“… este una din cele mai spatioase din carstul romanesc. Din tavanul salii atarna stalactite in forma de tentacule rasucite si contorsionate, numite “anemolite”, care sugereaza vanturi si furtuni subpamantene. Este una din putinele pesteri din tara cu zone de acumulare de aer cald (20 grade Celsius).

Ce nu se specifica e faptul ca pana a ajunge ia sala trebuie sa mergi printr-o apa ce trece de brau. Apa unui parau de munte nu ajunge la 20 de grade.
Anemolitele aici.

Colegii mei s-au catarat sa mai exploreze pestera, eu am ramas sa fotografiez cascada din Huda lui Papara. A se observa si diferenta de calitate a lampilor :), de la stanga la dreapta: lampa cu carbid; frontala clasica, cu bec; Petzl de 100 euro, cu leduri.

Imagine realizata intr-un moment de respiro, unul in care am avut timp de gandire. Si m-am gandit cum ar fi daca s-ar termina bateriile de la lanterne sau s-ar arde becurile. A rezultat o senzatie unica. Si spun asta nu asa, in virtutea cliseului, ci pe bune.

Huda lui Papara, o cascada ce nu a vazut niciodata lumina zilei, doar cea artificiala. Desi pare mica, are cam 4 metri inaltime.

Huda lui Papara, prima experienta speologica. “Freud ar avea multe de povestit despre gaurari”, asta a fost o afirmatie care o tot repeteam.
Adevarul e ca e o experienta foarte faina, un altfel de mod de a te bucura de munte. In inima lui. Sau stomac?

Undeva in Cugir, candva in primavara.

De pe vremea cand faceam plimbari lungi in pauza de masa. Nu stiu de ce am anulat obiceiul…